Priveşte-mă!

"Acum priveşte-mă prin ochii mei în timp ce eu
Te privesc pe tine prin ochii tăi în timp ce tu..."


a fost întâi lipsă. a fost eşec. mă pregăteam pentru o idee mai puţin absolută şi mai puţin abstractă. însă m-a sfârşit în felul în care doar eu singură am facut-o până acum. privind prin ochii fiinţei fiinţa înseamnă să priveşti produsul esenţei nedistorsionat de iluzie,dar înseamnă să distrugi psalmul acela absurd pe care l-ai compus singur. să mănânci o singurătate cu gust neobişnuit,care nu-ţi aparţine. aici,organul văzului cuprinde nefiinţa unuia în urletul altuia.
"prin ochii tăi nu pot să mint,prin ochii mei înveţi ce simt..." . să vorbim despre egalitatea dintr-o iubire? să vorbim despre legătura imuabilă intre esenţă şi iluzie? nu. să vorbim mai puţin. să...ascultăm privind.

Psalm marilor sinapse

eu,spuse Bătrânul,sunt forma mundană
a divinităţii tale.
îl priveau desfăşurat patetic,cu greşelile lui pământeşti,
deşi logica îndeamnă alte greşeli în alte nopţi
în alte capete.
divinitatea e o cifră de oameni pe caiete
dictando,în lipsa operaţiilor matematice,se asociază
cu urletele zgâtiilor pe asfaltul bolnav.
îl numim pe cavalerul crucii athos şi-l purtăm
pe umeri,luptând cu sabia să taie capete limpezi
de iuda creolă a gândului.

voi,spuse Bătrânul,gândiţi că iluzia divinităţii
străluce de şerpi şi ardoarea voastră e Calea,Adevărul şi Viaţa
mizeriei purtând spinii calzi ai zilelor trecute.

un gând să-mi miroşi. un cuvânt să-mi guşti.
să-ţi porţi părinţii în sânge. să ingerezi păcatul greu
şi moartea să mi-o urci pe orizontala unei
meserii.

Bătrânul spuse că l-a plasat greşit pe cruce,
Bătânul moare în amintire şi ne numeşte vânători de iluzii capabili
să ne uităm creaţia
într-o carte slabă de înger.

Recurent

iubirea e o ramură. mănâncă
frunze,aşa cum frunzele sunt pietre,şi pietrele
sunt cuvinte,iar cuvintele sunt exponate,
exponatele sunt cubice,cubul
bea ţărână.

am muncit zadarnic între litere otrăvite
de pigmenţi decopertaţi cu pickhammer-ul
şi am obţinut mângâieri de curvă,
urlete de curvă şi zâmbete de peşti,atât de
beţi încât,crăpându-le capul,
curgea alcool nedistilat şi împuţit de sânge.

iubirea e o frunză. aşa cum e lumina
noapte şi televizorul arde simboluri,iar
simbolurile sunt desene şi desenele vocale.
iubirea e conştiinţa unei secunde de ea însăşi,
e sindromul munchausen,când crezi mirosuri prin
filtrul irisului. iar irisul e marmură,iar
marmura e carne.

iubirea asta,care preacurveşte atâta
dulce de şanţuri,iubirea ca un strigăt,
iubirea pe care o zgudui oarbă de ea însăşi,
bolnavă de viaţă,sifilitică si amputată pân'
la inimă,iubirea asta...ai dat-o-n pământ şi-ai
povestit că-i nespălată.

iubirea e cântec. cântecele sunt electice,acum,în
era cunoaşterii nesinelui. incertul e doar o
abstractizare a formei,iar forma e cuprinsul.
cărţile au cuprins.

am muncit pe canapeaua mea,constatând
că n-am decor pentru poveşti de avort spontan pe
lume,n-am jilţuri de mizerie diformă,
nu am ierarhie,nu am sacralitate.

iubirea e recurentă şi-o mănânc,pentru că
ţine de sete orbului în ştiinţă şi concret.
iubirea e sângele din cub,cubul sferic.