Nu,nu am curajul sa deschid ochii in dimineata asta. Nu e ca si
cum m-as lovi de o problema grava odata cu trezia.Doar ca imi simt sinele izbit
de lumina.Urasc lumina.O urasc pentru ca imi invadeaza fiinta,pentru ca
distruge orice urma de rabdare de pe chipul meu si nu ma lasa sa respir.Si
respiratia e al dracului de grea,nu (mai) am nevoie de soare ca sa stiu. Sa fim
seriosi,macar asa,o data.O SINGURA data.Soarele ne aduce aminte ca suntem
mici,ne face sa ne mintim ca niste idioti ca ne place sa ne injectam cu stupida
vitamina D. Mie,cel putin,soarele imi raneste orgoliul.Iar intr-o
"familie" disfunctionala ca a mea,organele nu conteaza.Organul de
baza este orgoliul. Ma conduce pe drumuri gresite in auto-contemplare,in
certuri si in fericire absurda.Dar fericirea absurda este satsfactie mai presus
de genul acela egoist de iubire promovat in ziua de azi.Iubire cruda,dura si
distrusa in aer.Are oare sens sa o numesti iubire?Sau trezia este la fel cand e
intuneric?Isi merita numele?
Nu,pur si simplu simt o sila mai presus de mine.O lipsa de sens
vecina cu hebefrenia.Am aflat saptamana trecuta ca sunt bolnava,bolnava de
mine.Cum traiesti impersonal?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu