gandeam ca tot ce-i departe
de pleoapele mele
mananca din cerul in
care te-am legat
undeva,atemporal,cresteau flori
pe pereti si asteptai
sa le tusesc intr-un crescendo de sentimente
gata sa devina
igrasie.
candva,tot ceea ce am cultivat pe tavan
va curge intre noi si vom
deveni
unul,spuneai.
absurdul situatiei este ca nu mai
aveam pahare in care sa ne inecam
libertatea. aici vad idealul rupt
in ganduri,stii,nu-i mai pasa. dar
eu inca te beau,amar in
care simt
ca simt mai departe de "eu".
nu dam sens vietii,ar fi o
distragere din
simturi,nu credem. ce e raiul?
o minte in crepuscul de iluzie. de ce
sa-l vedem cand imi vezi
trupul?
aici nu-i loc pentru orbire,mi-ai spus.
plange-ti,iubire,orgoliul ranit,
in dansul lasciv al troienelor
i-a fost prea greu
sa cante.
Briliant
RăspundețiȘtergereEsti un veritabil Prometeu al cuvantului prin idealismul filosific, profunzimea si intensitatea dramatica a emotiilor si a trairilor.
RăspundețiȘtergereSa nu renunti niciodata la scris !
:)daca as renunta la scris,as renunta la respiratie. presupun ca exagerez,dar se dovedeste a fi..ratiunea mea singulara.
RăspundețiȘtergere