Dopata

In sfarsit,dopata cu uitare.

N-am suportat senzatia de foame destul de mult cat sa-mi infrang dependenta de scris. Un caine striga odata sa renunt la epitete,la cuvinte mari si la greseli. Pacat. L-a calcat masina inainte sa-i pot promite ca nu voi mai trage ignoranta in piept.

Mi-am rupt unghiile smulgand cuvinte din plamani. Doar asta stiu sa fac. Doar atat. Iar acum cuvintele se zbat in mine,grotesti. Am uitat,dupa atatea luni de scrieri automate,dupa dulcegarii,pleonasme,termeni antagonici. Dupa literatura.
Ciudat este ca-mi pulseaza cosul pieptului de o durere noua. Vezi,scriitorul are nevoie de ea. Patetic-nesimtit e faptul  ca doare lipsa durerii,o durere adevarata. Masochismul meu vrea sa traiasca,iar in belsug si fericire se ineaca. Dopare cu durere? As numi-o confuzie,dar e doar lipsa,lipsa de opium intelectual,lipsa de hotarare,lipsa de viciu nevionvat.
Asadar…unde mama ma-sii e sensul? Unde e placerea? Unde e implinirea? Dincolo de vulgarizarea si vulgaritatea mea,dincolo de simboluri si de luciferic,ce mai este? Ce ramane? Tamaie. Sticle goale. Lumanari(imi place sa le privesc). Cateva file scrise in graba. Poate regrete de plastic si ceva laitmotive.
Nu, “literatura” mea nu e ceea ce doresc. Scriu in van. Scriu doar pentru a ma umple si pentru a urla. Putini sunt cei care citesc pana la capat,putini cei care…Putina e rabdarea sau dorinta mea.

Scriu ca sa fiu. Sunt…ca sa mor.

Un adevar simplu. Oamenii au atata nevoie de el,incat il fabrica,il scot la mezat, ca pe suflet.

 

P.S. Ma gandesc sa renunt la rahatu’ asta de blog. Nu postez post scriptum-ul pentru ca vreau asigurari sau dracu’ mai stie ce. Il postez ca sa ma conving mai bine.